Principala concluzie este că o tradiţie unică, extrem de veche, a produs, prin prestigiu, antichitate, şi desigur, conţinut, toate scrierile indo-europene încă din timpul proto-indo-european (PIEU) al epi-paleoliticului "azilian".

Este semnificativ că aceste scrieri s-au păstrat. Într-adevăr, ele s-au păstrat în ciuda shift-ului sau drift-ului extrem de dur al vocalismului proto-indo-european, care a înfruntat într-un timp atât de lung, probabil încă în cursul stadiului ergativ al limbii proto-indo-europeene, timpii eonilor toţi. Mai sunt de relevat nu doar timpii, ci mai ales distanţele ameţitoare ale expansiunii primei sau celei mai răspândite civilizaţii terestre (de la aceasta, chiar azi, se mai revendică unul din doi pământeni, din Irlanda până în Hokkaido, sau de la cercul polar hiperborean până la ecuator). Doar scrisul originar, ori doar prestigiul unei limbi vii de cult au putut menţine "prin timpui seculari" un nucleu la fel de dur ca stânca cea mai durabilă ca să ne permită studiul comparativ pe care îl constatăm azi în indoeuropenistică. Mai mult, scrierile PIEU au fost adaptate de la hieroglife la silabare acrofonice, apoi la alfabete, inclusiv non-PIEU, cum sunt cele berbere, cele semitice de nord, sau cele turanice, până chiar la alfabetul "runic" de la Orkhon. Rezultatul cel mai surprinzător al studiului meu comparativ este acela al similitudinii scrierii OESC proto-indo-europene cu scrierile vechi berbere (cea verticală, sau cea orizontală, căci nu e o mare scofală inversiunea semnelor cu 90°, în oglindă, sau în bustrofedon). Încă o dată, doar Densuşianul a avut dreptate! El e singurul care a descris pe "valahii" din regiunea Alpilor, pe cei de la cumpăna "apelor strălucirii", din Padania (Apa-Dan) sau de la isvorul Dunării, ca şi pe acei "pelasgi" libieni, despre care nimeni nu pricepea nimic, dar care s-au dovedit a fi ne-semiţi, anteriori semiţilor, şi probabil tot proto-ionieni.

Cum a evoluat scrierea OESC?
Ea este dovedită a fi pornit din orizontul dacic, încă de la 7.000 î. Hr., în toate direcţiile (despre scrierea aziliană de la 12,000 î. Hr., cu strict aceleaşi semne OESC, ştim încă prea puţin, în ciuda existenţei "provocatoare" a depozitelor încă nepublicate, din ţările vascone, sau de la Glozel. Orizontul dacic a avut probabil o istorie complexă, pornind de la scrierea originară, cu cel puţin hieroglifele OESC originare (neschimbate, mii de ani mai târziu, în culturile Crişurilor sau Vinca-Turdaş), cu o scriere contemporană cu aceea liniară A, apoi cu cea a discului din Phaistos, şi un alfabet, deja evoluat când a apărut scrierea etruscă veche. toate trei trebuie investigate în contextul orizontului dacic.

Înapoi spre capul paginii
Înainte spre josul paginii

Aceasta, OESC, este scrierea care a dat răbojurile, preluate de luntraşii, plutaşii, apoi oierii europeni de pretutindeni iar mult mai târziu de călăreţii huni de la care le-au adaptat secuii sub numele transparent de rovas siros. Cum aceasta este scrierea care derivă direct din vechea scriere europeană, atestată din Paleolitic, spre epipaleoliticul azilian, chiar de la 12.500 î. Hr, la Glozel, lângă Vichy, analiza ei cere de-telescopări uluitoare. Într-adevăr, strat peste strat, aproape cincisprezece milenii, tradiţia OESC nu a "evoluat". Ea doar s-a strâns, în chipul unei antene telescopice, până ce ispitele gândului ne-au îndemnat să credem că ea ar fi "locală", sau "tardivă". Tot aceasta, OESC, a stat la baza adaptărilor tardive glagolitice. Sfinţii aceia înainte de a pleca înspre stepa "găzarilor" sau Moravia valahă, au studiat fără doar şi poate rosturile Vlahiilor mari de lângă Săruna (azi Vlăhiile "latinofone" de lângă Thessaloniki).

Acum, că am parcurs în câteva fraze cincisprezece milenii atestate, voi ataca astfel cu mai mult curaj glifele din scrierea "arhaică" dacică. Prin comparaţii pe cât se poate exhaustive, sper să pot spune ceva mai greu despre aceea. La nevoie voi folosi metoda lui Faucounau, singurul caz cunoscut al descifrării, coerente intern, a unui "hapax".

Limitele studiului
Cu cât lucrez mai adânc, cu atât îmi găsesc mai mult de lucru! Dacă ajung un pic mai departe, atunci va fi meritat tot ocolul acesta.
Singurul lucru pe care deocamdată nu îmi îngădui să îl consider în studiu este raportul OESC cu hieroglifele hitite, indice (nedescifrate), egiptene, şi cu cele chinezeşti (descifrate), deşi sporadic am folosit analogii şi din acele orizonturi culturale. Nu am luat în considerare misterioasele manuscrise Voynich, sau "codex"-ul Rahonczy, faimoase cazuri de hapax legomena, pe care alţii cred că le-ar fi descifrat.

Cum trece gândul în fiinţă?
Cuvântul trece în fiinţă prin cuvântul rostit. În general, cuvântul din gând este o sămânţă până ce el nu este comunicat prin rostire, singura care-l rostuieşte, sau îl creşte armonios, prin cultura rostirii lui (aceea a duhului). Iar scrierile au apărut pentru a nota mai ales cultul, adică cel mai curat gând, un summum, acela religios. Dar scrierile sunt deja semnul unei decăderi, căci perfecta dozare a duhului în rost trece în scris doar prin semnul mort, nu prin "Cultura duhului", care este cultura vie, aceea a adevărului. Cu timpul, perfecta simbolistică a cedat locul unei biunivocităţi; într-adevăr, cu hieroglife se pot nota gânduri în orice variantă vocalică, chiar în orice limbă.

Mnemonic
"acrofonic"

Reversul "medaliei"
Decăderea scrisului ideografic la biunivocitate a permis apariţia unei clase noi de hieroglife, menite doar să amintească o silabă, prima, a cuvântului desemnat. Iată aici mai sus un exemplu real, din scrierea discului din Phaistos (DESP). Proto-ionienii care desenau pe tânărul "ce e destul de mare pentru corvezi dar nu destul de mare pentru luptă", kouro=s, au reţinut în fugă silaba ku pentru aceată glifă. Interesant, în treacăt, este de amintit că tocmai noţiunea de "corvoadă" (sau, prin digamma intermediat, "curvă" kour-F-os) derivă de la aceste etyma. Decăderea cnostatată sau exemplificată continuă în sensul univoc "modern" al lui "mai bine, mai repede, mai ieftin, mai mult". Căci de la silabarele acrofonice, notate prin hieroglife demotizate, se trece la alfabete. Mai departe, decăderea continuă cu un surogat de alfabete, care notează doar consoane, ca "PTPR" (ceea ce poate fi citit după convenţie, atât Petepre, ca la Thomas Mann, cât şi "Potiphar". În fine, maximul decăderii din acest marş triumfal al gândului de la religie la comerţul global, este stenografia, cu semne inventate doar pentru rapiditatea notării, în goană, între două corăbii sau caravane. Dar nu există limită la decădere, odată începută pe calea uriciunii stricăciunii: Căci iată, activiştii culturali ai globalizării vor să transforme chiar dicţionarele, ca venerabilul OED, în "manuale de operare a limbii", cu urmarea imediată că gândul trebuie exprimat în mod strict biunivoc, ca odinioară mnemonicul acrofonic. Să ne ferească Dumnezeu de acest cumplit şi mortifer meşteşug al tâmpeniei! În mâinile potrivite, chiar dacă, ciocoieşte, le degradăm prin epitetul "ciobăneşte", răbojul care este încă o simbologie complexă, nedecăzută, este şi o stenografie, cu mult mai eficace decât alfabetarele scheletice. Cea mai frumoasă dovadă o aduce perfecta demonstraţie pe care o face Ioana Crişan cu pristolnicul bunicii, cu rogojini, sau cu tăbliţele faimoase găsite de Vlassa la Tărtăria. Într-alt registru, identitatea de netăgăduit a arhitecturii invariante a orizontului dacic este la fel de bine demonstrată de Silvia Păun.

Înapoi spre capul paginii
Înainte spre josul paginii