|
ÎPS Varlaam, în Cazanie, Carte românească de învăţătură dumenecile preste an şi la praznice împărăteştii şi la sv[i]nţi mari cu zisa şi cheltuiala a lui Vasile Voivodul şi Domnul Ţarai Mol[dovei] di[n] multe scripturi tălmăcită din limba slovenească pre limba Romeniască de Varlaam Mitropolitul de Ţara Moldovei în tiparul domnesc, în Mănăstirea a trei Steli în Iaşi, de la Hs 1643.
De mare minune, cu adevărat,
este cum s-au lipit cioburile în scrisul acesta!
Noi am rămas, ca stâncile
sub val, să spunem povestea noastră mai departe: Din orizontul dacic, pe care atâţia l-au îngustat, ciocoieşte, socotindu-l prea ţărănesc, prea românesc sau prea creştin, începe sau se încheie tot ce ne este scris. Căci aici s-au născut cultura vegetală, cultura pur şi simplu, civilizaţiile indo-europene, scrisul întregii Europe vechi, răbojurile, runele gotice, Alaric, alfabetele vechi slavice, cântecul, primii goţi creştinaţi în dreapta credinţă, primii huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, alani, unguri, pecenegi sau cumani creştini, episcopi martiri, împăraţii, voievozii, sau chinezii liberatori ai tuturora. Din orizontul nostru s-au ridicat sfinţi, vlădici, opinci, învăţători, călugări, truditori, măicuţe, surori monahii, ostaşii cei mai mari, viteji dar smeriţi, negustorii cei mai pricepuţi, sau cărturarii cei mai îndrăzneţi. Tot aici familiile imperiale ca a ţarului Ioniţă, Caloianului, ori regale ca a Corvinului Matei, au fost cei mai mari apărători ai noilor veniţi, de la bulgari la evrei, de la secui la saşi, de la iviri la armeni.
Pe sub astfel de zări, de la zorii istoriei, trăieşte un neam, acela al nostru, drept, cel mai drept, şi mobil, chiar foarte mobil - dar mai ales bine echilibrat de o coloană şi de o coroană naturale.
Cu o astfel de
coloană vertebrală, arcul întins al Carpaţilor, şi cu o astfel de
coroană, cerul liber al orizontului dacic, un neam străvechi poate aduce o întemeiere durabilă, ca o
chintesenţă, noii - dar mai ales mereu vechii Europe.
Când istoria locurilor este crudă, căci motorul ei liniar este doar saeva necessitas, dacii urcă. Oricând se dezgheaţă vremurile, dacii aburcaţi la locul “ de sus ” coboară, descălecând ţările, în fsatele “ de jos ”. Aceste ţări de la poale sunt limitele naturale ale transhumanţei, şi sunt fixate de cel puţin douăsprezece mii de ani încoace, în hotare fireşti. Altă economie durabilă nu se poate imagina pe locul dat, la scară istorică şi cu o măsură umană, decât prin jaf dinspre stepă. Ori această aparentă uşurinţă cu care unii cred că‑şi pot câştiga viaţa, este doar aceea a măturării curţii cu ajutorul vântului îngheţat. Ea nu fundamentează culturi durabile decât, cel mult, la cei jefuiţi. Este drept, economia locurilor înalte, a depresiunilor intramontane, este una de subzistenţă, nu de belşug. Dar la fel de drept, nici caii cei mici ai stepei, cu călăreţii lor la fel de mici în scările lor de lemn cu tot, nu pot urca acolo. Căci pe după codrul fermecat, cel de dincolo de păduri, în terra ultrasilvana, nu ajungi cu toată “ încercarea ” ta, dacă n-ai crescut şi tu din ea. Şi nici cu vreo iarbă a fiarelor. Poţi tu cu toţi istoricii din soldă să‑i muţi pe daci la sud de Dunăre ca să‑ţi faci loc, dacă nu ştii de unde eşti tu însuţi. Sau poţi să‑i muţi la nord de Dunărea de Jos, dacă nu pricepi cum se face că tot ei ţin locurile înalte din sud. Dar din suflet, unde se oglindeşte adevărul direct din cer, nu poţi să‑i scoţi de acasă. Căci unde sunt munţi, în această largă privire îndreptată spre răsărit, oriundus în arie "euriopeă", cum spuneau atât de limpede împăraţii Liciniu şi Galeriu, apoi neîntrecutul Hasdeu, ei sunt peste tot.
Iar cu mămăligă de mei, cu afine şi cătină, cu balmuş şi carne de miel, cresc mereu copii zdraveni. Botezaţi sunt direct sub cer, când nu sunt dedesubt decât acoperişuri de cetină şi biserici dintr‑un lemn ca să-i adăpostească. Economia locurilor este însă şi una de schimb, intens, serios schimb, ca acela de răboj şi răvaşe, pe drumuri de chihlimbar şi de apă lină, cu plutaşi vrednici şi negustori pricepuţi. “ Munţii noştri aur poartă ”, dar şerparele păcurarilor sunt mai adesea pline de alte înscrisuri, sau chiar cu alte pulberi, astfel ca niciodată viaţa să nu sufere. Armonia este decisivă. Oricine vine, este bine venit. Şi cât suntem încă pe
pace, le spunem mereu “ bun venit ” orişicărora, veniţi la
adăpostul nostru sau doar la mai bine. Rămâne însă cine poate, adică cine se
mulţumeşte ca noi, cu puţin, şi cine e în stare să se închine doar unui
singur Stăpân. Când nu se poate altfel, suntem cu toţii ostaşi. Bărbat fiind,
nu este niciodată trist să-ţi laşi trupul cel "de din vale" să frământe pământul
acolo cu sângele lui, ca sus să rămână mereu bătrânii, femeile şi copiii
liberi. De altfel, în scurta ta viaţă plângi doar odată, la hora
ursitoarelor, nu când te duci, într-un zâmbet, “ ca o spaimă împietrită, ca
un vis încremenit ”. Pentru că ştii că te duci cu bine. Şi bine găseşti. Bine faci, bine găseşti! Noi punem oglinda unde trebuie. Citind de zor din Dacia Preistorică, am aflat în fine de rostul duratei: el este îndurarea. Limba noastră, ca un suflet cald, pare că se îndură de toate. Ori, fiind vie, ea poartă în ea o oglindă fermecată cu care cred că mai putem citi cine suntem: Mai întâi, am încercat cerurile dintâi ale Densuşianului. Cărturarul, se vede, a presimţit în mănăstirea cea dalbă de la care începe cel mai frumos imn închinat până acum vechimii neamului nostru, şi altceva decât un mit întemeietor. Noi nu avem astfel de nevoi, cum spun ţăranii şi astăzi, fiind noi ai locului dintru început, crescuţi adică, nobili şi liberi, de la începutul timpurilor, direct din pământul nostru cel hrănitor. Proto-ionienii, da, ei pornind de la gurile Dunării în ţinutul dardanilor, la Troia, apoi spre Delos, în jurul căreia roiesc Cicladele, ei au avut nevoie de “fecioarele de la miază-noapte”. Căci ele, şi numai ele trei, le aduceau de la izvor cele şapte daruri frugale, dar binevestitoare, pe care fraţii arvali le-au numit mai târziu primitium frugae. Târziu, spre vremea naşterii Mântuitorului, un grec învăţat din Sicilia, Diodor, căuta încă spre insula întemeietoare, strălucitoare, albă în mare neagră, locurile cele cu rugă multă.
Nu le căuta în stele. De parcă undeva printre stânci, ca berzele, s-ar putea aşterne gândurile începătoare în această lume! Noi înşine nu aveam însă a privi la alţi garanţi ai repetării în curăţenie a minunii mereu reîncepătoare. Aceasta nu aveam a face pentru că strămoşii “rămurieni” erau lamura locului însuşi. Şi atunci, se vede, strămoşii noştri aveau a privi doar la cer. Din cer, de-a dreptul, vesteau ei cum anume, când, şi pentru care semne să pună şi sămânţă despre holde în mama cea mare, cea mereu bine hrănitoare. Mai multe despre ceata celor şapte fraţi vestitori cu şapte scaune, şapte pui, etc. am încercat să pun aici. Pleiadele au un număr ciudat, deoarece cu cele două “ genitoare ” Atlas şi Pleione, ele alcătuiesc un grup de nouă stele, ca acele nouă “ altare ”. Mai mult, nu se ştie care dintre ele “ s a pierdut ”. Apoi, am căutat să văd unde întăreau dacii locul dintre munţi, sau dintr-un picior de munte, cu zidurile lor atât de caracteristice. Este desigur o coincidenţă, dar una admirabilă, pe care ştiutorii semnelor nu se poate să o fi trecut cu vederea, că o constelaţie ca aceea a Dragonului se suprapune peste coloana vertebrală a Carpaţilor, ca aici. Într'adevăr, un număr impresionant de centre fortificate dacice sunt puse în şirag, ca numeroasele stele din coada Dragonului. Am încercat, cu Andrei, să pun în cumpănă această aparentă biunivocitate, cu tot ceea ce se ştie despre cetate şi aşezarea ei “ în arie europeă ”. Am găsit că “ dava ” este “ strălucire ” (01). Am mai găsit că circularitatea, şi nu pătratul, este cheia bunei aşezări dacice. Aceasta este în contrast caracteristic cu cealaltă civilizaţie care se poate urmări în mod continuu pe locul ei de baştină, din neoliticul aceramic şi până azi, şi anume civilizaţia chineză. Acolo cerul este circular iar numai locul lui terestru, sau palatul cerului, care este capital ca Ierusalimul "nostru", rămâne pătrat. Pătratul cetăţii chinezeşti este totuşi orientat după aceeaşi idee cardinală pe care un genitiv admirabil îl arată a fi Septem Trione. Este vorba probabil de cardinalitatea, sau eternitatea invariantului circumpolar, chiar peste şapte mări şi peste şapte ţări! Dragonul face parte din grupul redus al constelaţiilor mereu vizibile din cerul nordic, indiferent de anul cel mare al precesiei echinocţiilor (aceasta compune perioada "titirezului" axei polilor cereşti cu precesia, mai ascunsă, a aspidelor eclipticii). Judecând după criteriul cunoscut al diverselor stele polare corespunzând perioadelor pre- şi proto-istorice, ajungem la argumente de o vechime cu adevărat ameţitoare, dacă nu şi la concluzii surprinzătoare privind perioadele întemeietoare ale cetăţilor dacice, sub specie Draconis.
În al treilea rând, am atacat, cu Alex Moeller, Mihai Vinereanu, şi poate şi Andrei Vartic, Corpul Inscripţiilor Dacice (CID).
Acesta este
alcătuit, deocamdată,
din : Prima colecţie este nesperat de vastă. Ea corespunde cu numeroase apocrife, şi nemaifiind material accesibilă, nu poate fi dovedită a fi autentică decât în mod indirect. Nu am urmărit deci cu toate coroborările noastre o soluţie definitivă la problema autenticităţii. Cele mai tari argumente "contra", când judecăm en bloc colecţia Romalo, sunt lipsa plăcilor de plumb originale (cu inscripţii ale căror fotografii le‑am copiat aici). Sunt chiar date despre falsitatea elementelor, ce trebuie verificate. Cele mai tari argumente "pentru" sunt faptul că eventualii falsificatori ar fi trebuit să compună o limbă coerentă din punct de vedere logic, istoric, fonetic, lexical şi gramatical. Scopul întregii inventarieri a materialului epigrafic dacic (care, cât mai există ) este aprofundarea sistematică a cercetării sale.
În al patrulea rând, am privit casele teritoriului dacic drept un material nesperat de investigare a civilizaţiei dacice în admirabila ei continuitate cu o cultură românească, fundamental creştină. Legătura dintre casă, (f)sat, şi cetate, cu ritualurile de sfinţire a locului fiind amirabil explicată de Jean Robert (cf. passim în ROJH), am insistat cu traducerea acelei foarte dense lucrări în contextul mai larg evocat de Georges Dumézil (passim în DUME).
În
al cincilea rând, am încercat să interpretez viziunea despre ordinea
armonică a lumilor, aşa cum reiese din ansamblul datelor pe care le
cunoaştem, dar mai ales al celor arheologice, epigrafice, etnografice,
mitice şi de continuitate a mentalităţilor autohtone din întinsul
teritoriu est-european pe care îl străbăteau dacii. O mare grijă am
dorit să mai pot avea mereu,
deoarece am scrutat etimologiile cuvintelor daco‑româneşti şi
aromâneşti în lumina blândă a vechimii şi stabilităţii lor, cu rezultate
de multe ori surpinzătoare. Toate răsturnările de sens pe care le‑am
priceput par să arate, cu o ironie subtilă, o adâncime armonică a
înţelegerii la noi, înţelegere
pe care, de pildă un NEOE paideusis (9989-DARO-P000
pedeapsă) şi NEOE
invitiare (9998-DARO-I000
învăţare) le ilustrează. Cum
m-am aplecat, prin meseria mea, asupra noţiunilor
legate de cer, sănătate, lumină, ochi şi vedere, nu e de mirare că am
putut întrezări un fel de chintesenţă, pe care am numit‑o, ad hoc :
Cardinalitate |
Ce mai e nou? Cerul Daciei-Pleiadele Cetatea-locul aşezat Corpul inscripţiilor dacice Casa dacică-muntele Cosmosul Dacilor Cardinalitatea - ce e? Cuvinte protodacice? Referinţe comentate Standarde editoriale Simboluri durabile Plantele de leac Bănuţi pentru sit Cuvinte tehnice De căutat Mulţumiri
|
Înapoi spre capul
paginii 
bravenet.com